Eroul fără voie miercuri, Sep 2 2009 

Sfârşind studiile sale în străinătate, Costică îşi puse diploma de ştiinţă într-un toc; tocul într-un geamandan, şi plecă în ţară. În oraşul de provinţie, unde se născuse, îl aşteptau cu nerăbdare. Părinţii lui Costică, care în familia lor nu numărase decât medelniceri, spătari şi postelnici, erau măguliţi că de acum vor avea şi un doctor în drept şi răspândiră vorba că doctorul Costică o să sosească şi că de-acum patria va avea un om mare mai mult: un doctor cu diplomă!

Lumea începu a vorbi. Într-o societate de vro şapte dame şi patru bărbaţi cari se adunau în toate serile pentru a-şi istorisi cele întâmplate în cursul zilei, atât în societate cât şi în politică, pen­tru a interpreta diferitele fapte ale cetăţenilor şi cetăţencelor, a cerceta cauzele acestor fapte şi a le combina efectele; îndată ce se află despre diploma lui Costică, convorbirea căzu asupra lui.

– Aţi auzit că Costică Buzdurug şi-a făcut examenul de doctor? Azi a venit cuconul Nastase să mi-o spuie, zise cuconul Ion.

– Dar cum să nu o ştiu, păcatele mele, răspunse Casandra, cuconul Nastase a făcut cel puţin vo douăzeci de vizite astăzi ca să vestească această ştire la toată lumea.

– Parcă tare îşi bate capul lumea de Costică al lui, întâmpină cucoana Frăsina. S-o fi fudulit Nastase acuma, de nu-l vei mai ajunge cu prăjina. Mare lucru să fie cineva doctor! Ş-apoi cine ştie dacă-i adevărat! Şi chiar de-i adevărat, câte diplome se cumpără!

– Cum ziceţi, cucoană Frăsina, întrerupse cuconul Mihalachi: câte diplome se cumpără! Nu ştiu eu pe Costică Buzdurug! N-am fost de faţă când l-au botezat? Era ia un băiat ca ceilalţi. Nu ştiu, zău, cum a ieşit doctor. Sau mă-nşăl, sau am ghicit pentru ce cuconul Nastase şi-a vândut 100 de fălci de pădure…

– Bine zici, strigară cucoanele Casandra şi Frăsina împreună, şi-a vândut pădurea! Acum totul se explică! În acel moment servitorul anunţă pe cuconul Nastase Buzdurug.

– Poftim, poftim, cucoane Nastase, îi strigă cucoana Frăsina care era de gazdă. De mult n-am mai avut mulţămirea…

– Sărut mâna, cucoană Frăsină, răspunse Nastase. Mă iertaţi. Am avut în vremea din urmă o mulţime de trebi… băiatul meu…

– A! cuconaşul d-voastre! Am auzit că acum e doctor. Mi-a părut foarte bine. Am zis-o totdeauna că are să iasă bun. De mic se putea vedea că-i plin de duh.

– Te hiritisesc, cucoane Nastase, adăogi cucoana Casandra… şi la mai mare! Tare trebui să fii mândru. Ai un flăcău care are să facă onoare patriei… şi familiei sale, adăogi ea cu un zâmbet semnificativ.

– Apoi dă, cuconiţă, răspunse cuconul Nastase cu modestie, cum a da Dumnezeu. Eu mi-am făcut datoria de părinte; l-am crescut cu cheltuială, cu durere, de acum să şi-o croiască el singur. Convorbirea urmă toată sară asupra lui Costică şi întreaga societate îi lăudă meritele şi talentele. Lui Nastase îi zîmbea inima. Nu apucă însă bine să iasă pe uşă şi cucoanele Casandra şi Frăsina strigară a tempo, schimbând deodată expresiunea fizonomiei „Uf! ce om nesuferit!”

Tot în acea sară, erau într-o altă adunare trei tineri şi două domnişoare care şedeau în jurul unei mese, pe când în cealaltă parte a salonului se ţineau câteva dame bătrâne, mumele domnişoarelor. Domnişoarele amândoue şi unul din tineri, făceau scamă, iar ceilalţi doi tineri nu făceau nimica.

– Ce zi frumoasă a fost astăzi, zise unul din tineri.

– Dar, era multă lume la primblare, răspunse una din domnişoare.

– Aveţi să mergeţi mâne sară la teatru? zise unul din tineri.

– Ba nu, răspunse una din domnişoare.

– Am auzit că Ghiftui are să dea un bal, zise unul din tineri.

– Când, când? întrebară amândouă domnişoarele.

– Nu se ştie încă pozitiv, răspunse altul din tineri.

Domnişoarele plecară capul.

– Aţi auzit că Adela Cireşescu se mărită? şopti unul din tineri cătră una din domnişoare.

– Adela se mărită! esclamă domnişoara, ridicând capul.

– Adela se mărită! esclamă cealaltă domnişoară. Tot cu…

– Tot, răspunse tânărul zâmbind. Amândouă domnişoarele plecară capul şi urmară a face scamă.

A propos, zise unul din tineri, am auzit că ne vine un cavaler mai mult din străinătate.

— Cine, cine? esclamară domnişoarele, ridicând capul.

— Costică Buzdurug. Cică-i doctor, zise unul din tineri cu un zâmbet îndoielnic.

— Doctor în ce? întrebă una din domnişoare.

— Doctor în… în ştiu eu ce?… în orişice… răspunse tânărul. Mare lucru să fie cineva doctor! Ş-apoi câte diplome se cumpără!

— Tot e mai bine să aibă cineva o diplomă, când se întoarce de la studii, decât să nu aibă, răsună un glas de damă bătrână din celalalt capăt al salonului.

Dascăl prost miercuri, Sep 2 2009 

Foarte de dimineaţă, într-o mahala depărtată, bat la uşa amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar — predă istoria în clasele inferioare la un liceu. Deşi foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; aşa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dânsul.

— Ei! ce cauţi tu prin mahalaua noastră aşa de dimineaţă?

— Am trecut pe aici, zic eu, şi am intrat să-ţi dau bună ziua… Ştiu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasă… şi… zic: haide să văz… o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu el până-n târg… Azi o să fie o căldură… Mai teribilă ca ieri… S-a pus pe călduri… O să ne topim în vara asta…

Pricupescu este un om bănuitor; zice:

— Fac prinsoare pe ce vrei, că şi tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneş, pentru vreun ticălos…

— A! zic eu…

— Măi! adaugă el… mai am doi ani până să ies la pensie… douăzeci o să mi se pară!… Uf! să mă văz odată scăpat de canonul ăsta, care a ajuns de la o vreme nesuferit… Uite! până viu eu, citeşte!

Şi zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi le trânteşte dinainte pe masă şi iese. Pricupescu este indiscret. De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc să-i citesc scrisorile.

„Iubite Domnule Pricupescu,

Ştiţi că de când am fericirea a vă cunoaşte, şi e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu vreo rugăciune de favoare, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl ştiu de o corectitudine exemplară ca Dv. Crez că a venit momentul ca, mai ales în şcoală, de la care depinde viitorul naţiunii noastre, noi românii să încetăm odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a hatârului. Când mai cu seamă ne aflăm în faţa unui bărbat devotat datoriei, cum sunteţi Dv., şi conştiinţios, fără nici o urmă de bănuială, trebuie să-l lăsăm a-şi îndeplini misiunea aşa cum crede el, în matura lui judecată nepărtinitoare. Profesori ca Dv. fac onoare unei şcoli, ei sunt o garanţie că tinerele generaţiuni care le trec prin mână, când vor deveni cetăţeni, vor fi perfect educate şi solid instruite şi vor face fala naţiunii. Pentru aceea, când frate-meu Ghiţă Postolache, deputatul, m-a consultat în ce liceu să-şi dea copilul la Bucureşti, i-am spus numaidecât:

— Dacă vrei să înveţe o bună creştere şi carte ca lumea, dă-l la liceul unde este profesor amicul meu Dl Pricupescu… Acolo poţi fi sigur şi-n privinţa educaţiunii, şi-n privinţa instrucţiunii!

Băiatul, Costică Postolache, după cum ştiţi, stă la mine, eu îi ţiu loc de tată; prin urmare, înţelegeţi de ce mă interesez, şi de ce-mi permit, în puterea prieteniei ce mi-aţi acordat-o totdeauna, a vă importuna cu o mică rugăminte. Nepotul meu, precum veţi fi observat cu perspicacitatea ce vă caracterizează, este foarte timid; pe lângă aceasta, a fost şi cam bolnav în anul acesta, a trebuit să-i scoatem o măsea, aşa că are o mare frică de examen. Ne-aţi îndatora foarte mult şi pe frate-meu şi pe noi mai ales, pe mine şi pe soţia mea, căci în grija noastră am avut pe copil, dacă aţi fi, nu indulgent, aceasta nu v-o putem cere, dar nici prea sever cu el, care nu ştiţi câtă iubire vă poartă şi cu cât respect pomeneşte totdeauna de Dv.

De aceea, fiindcă vedem cât ţine Costică la Dv., ne-am hotărât să vă luăm pe Dv. ca meditator, începând chiar din vacanţă. Ştiţi că mergem la ţară, la munte. Am fi fericiţi dacă aţi primi, cum n-aveţi îndatoriri de familie, să veniţi cu noi, neavând altceva mai bun de făcut, bineînţeles. Am dori ca şi-n vacanţă să se mai ocupe cu cartea.

N-ar fi rău, prin urmare, să ne vedem cât mai curând, ca să aranjăm această afacere. Până atunci, primiţi, stimate domnule Pricupescu, cele mai afectuoase salutări din partea soţiei mele şi din partea devotatului D-voastră

Nicu Postolach e, senator”

— Halal de Pricupescu! zic în gândul meu eu, care cunosc bine şi pe nenea Nicu Postolache şi moşia lui şi gospodăria lui, şi mai ales pe madam Postolache… În paradis îl invită nenea Nicu şi consoarta! mâncare, băutură, aer, călărit… plus două sute de lei pe lună cel puţin… Oameni cu dare de mână!

Dar nu mai vine Pricupescu!… Să citim mai departe:

Amice Pricupescule,

Mâine încep la voi examenele. În interesul tău iţi atrag atenţia încă o dată, nu fi sever cu băiatul persoanei cunoscute. Ar fi o prostie din partea ta să faci exces de zel, când ştii bine că, şi fără să vrei tu, băiatul tot va trece.

Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci grozav, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă? Nu e mai bine să ţi-i faci binevoitori? Aseară am prânzit acolo. Era o sumă de oameni mari. Toată vremea la masă s-a vorbit rău de profesori, care, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt şi brutali şi mojici, mai ales cu copiii de familii bune.

La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuţi pe mititelul, n-are să-ţi meargă comod.

Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în interesul tău.

Amic N. N.

Alta:

Dragă Bică, cocoşelule moţat,

Dacă ai ţinut tu vreodată la mine măcar a suta parte din cât mi-ai spus, sper că n-ai să mă refuzi. A venit Miţa Popescu la mine cu lacrimi în ochi, şi m-a conjurat pe tot ce am mai sacru, să-ţi vorbesc în privinţa băiatului ei, Octavian Popescu, care zice că tremură toţi băieţii de frica ta, că eşti prea sever, şi că el are groază când se gândeşte la ziua de mâine.

Biata Miţă este desperată, fiindcă Octavian i-a spus curat că, dacă rămâne repetent, se împuşcă. Pune-te tu în locul ei, ca mamă.

Astă seară, nu se poate… Dar mâine seară la ceasul ştiut, negreşit, cocoşelule moţat. Când ăi veni la puiculiţa ta, să-i spui că l-ai trecut pe Octavian.

Puiculiţa.

— Bravo, domnule Pricupescu! gândesc eu… Cine să fie puiculiţa? A! un plic rose-pâle cu un blazon aurit într-un colţ… Să vedem.

— Sunt gata; aide, că e cam târziu; am treabă la şcoală.

— Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu şi înghit în sec… apoi, îmi iau inima-n dinţi.

— De ce?

— Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr.

— Am înţeles… Nu ţi-am spus eu?… ghicisem…

— Ei! nu fi şi tu aşa de… cum să zic… de sever… Ştii că de când te cunosc… şi de! slavă Domnului! ne cunoaştem din copilărie… nu te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva, cât de prieten să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl ştiu de o corectitudine exemplară, cum eşti tu…

— Apoi, atunci…

— Fireşte, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de şcoală, de la care depinde viitorul naţiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nţelegi…

— Astea le-ai citit undeva.

— Pe onoarea mea, nu. Ei bine, tu… eşti un bărbat devotat şi conştiinţios, fără nici o umbră de bănuială, care trebuie în misiunea lui să fie, mă-nţelegi…

— Îţi spun eu că le-ai citit undeva…

— Zău, nu… Uite ce e: un băiat… timid… şi a fost cam bolnăvior iarna asta… a trebuit să-i scoaţă o măsea…

— Când îţi spun eu…

— Pe ochii mei!… şi în sfârşit, ce mai una-alta?… ce să mai umblu cu mofturi?… De colea ar fi pentru tine, un dăscălaş pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei?…

Am aruncat vorba cea mare… Pricupescu e nebun!… a început să zbiere la mine… să-mi spuie că nu mi-e ruşine! prieten vechi! dar eu, cuminte, zic:

— Nu-ţi cunoşti interesul! De ce să te pui cu nişte oameni mari, care au atâta influenţă?… De-aia v-a ieşit vorba la toţi dascălii că sunteţi mojici şi brutali, mai ales cu copiii de familie bună!

— A! strigă Pricupescu… Iar?

— Secule! am strigat eu… Dacă e vorba de zbierete, apoi zbier şi eu… Un băiat cu atâtea rude, care ţi-ar fi de mare sprijin…

— Eşti un prost! strigă Pricupescu.

— Ba tu eşti prost!… Mă-sa e văduvă, bogată, frumoasă şi de familie mare… În loc să te iei cu binele, să te ia meditator!…

Am strigat degeaba; a fost peste putinţă să-l scot pe pedant din ale lui. Mare dobitoc dl Pricupescu!

Ăl mai tare om din lume marți, Sep 1 2009 

Trîmbiţ, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strîgăt, rîs şi ropot…
Şie să fie ? Şie să fie?
Iacă-n tîrg, “minajărie”!
O “comegie” d-a cu fiară
Şi-mprejur lumie şî ţară.

În căletcă, o măimucă
Baş ca omu mînca nucă;
Alta, blăstămată, şoadă,
Şă ţînea numa’ în coadă
Ş-alcele, mînca-le-ar focu!
Nu-ş găsau o clipă locu.

Lupi, urşi, mîtă, oi, cornuce,
Fel dă fel dă joavini sluce;
Chiţorani, arişi şi vulturi,
Dă prîn lume, dîn ţînuturi
D-elea gîbe, d-elea rele,
Feri-mă, Doamne, dă iele!

Mulce-am văz’t, pă bani, viedz bine.
Cum nu vege ori şî şine.
D’apăi l-am văzut anume
P-”ăl măi tare om dîn lume”,
Care să juca cu leii
Si-i băcea dă-i lua tăti zmeii!

Cui l-o doborî-n tărînă
Işia că-i plăceşce-n mînă
O hîrcie d-a d-o sută
Fără dă nişi o dispută.
Dar cum mi ce puni cu neamţu,
Care-n ghinţ îţ rupe lanţu?

Să loviau fişiorii-n coace:
“Şiine-i? Unge-i? Care poace?”
Cînd d-odată, – iacă-amaru!
Sandu Blegia, – tăbăcaru,
Să sufulcă şî tuşeşce,
Lfngă “comegianţ” să-opreşce.

Să rîgea neamţu dă Sandu,!
Dară Sandu, fişiorandu,
Mi-l cuprinsă dă subsoară
Şî nu să lăsă cu “doară”!
Strînjie-l! Suşie-l! Zî-i pă nume!
Ălui mai tare dîn lume!

Gîfăia neamtu a sîlă,
Dar lu Blegia nu-i fu milă,
Hopa-ţupa, ţupa-hopa!
Ş-o găsît nemţoniu popa!
“Ţîne-l! lasă-l! Ia-l dă mînă!
Zdup cu neamţu în ţărînă!

“Bravo ! – Sandu să trăiască !”
Dar cînd fu să îi plăcească,
Işie neamţu : “Abăr, frace…
Nu să pringe că-i pă space!”
Vrea : că-i pungă şi că-i ceacă.
Suta zuitată s-o-facă!

“Nu ce joşi cu mine, dragă!
“Asta, viedz, în cap ţ-o bagă!
“N-ascult vorbe io şî glume,
“Cind mi-s io mai tare-n lume!
“Ş-adă suta !” Işie Blegia, ‘
“Că dă nu – ‘ţ fac prau comegia!!!”

Gramaticale I sâmbătă, Aug 29 2009 

A şti sau a nu şti gramatica, aceasta-i întrebarea; dacă e mai bine a consacra un timp îndelungat pentru a învăţa cum trebuie scris, cetit şi vorbit în limba naşterii, sau a nu-şi perde timpul cu asemenea nimicuri, ci a-l întrebuinţa la înălţarea gloriei naţiunii prin celelalte chipuri cunoscute, d.e. ţiind discursuri patriotice, sau scriind în jurnale politice spre luminarea poporului. Cu alte cuvinte, pentru a fi om de stat, magistrat, artist, profesor, om de litere, advocat, jurnalist, e necesar să ştii mai întâi gramatica, sau nu e necesar?

La noi părerea din urmă e admisă: se crede că studiul gramaticei şi al limbei este de prisos. În adevăr! Pentru ce ţi-ai bate capul cu declinări şi conjugări, cu nominative şi dative, cu deosebiri de genuri, timpuri şi cazuri, cu sintaxă, ortografie, punctuaţie şi alte asemenea cuvinte iscodite de cei vechi, cuvinte care s-au strecurat în şirul seculelor, împreună cu alte rele de care încă n-a izbutit a se dizbara timpurile moderne? Tineritul nostru mai cu seamă a înţeles înalta sa chemare. El nu pierde preţioşii săi ani, vârându-şi capul în carte şi ucigându-şi spiritul cu studiul sterp al gramaticei şi limbei. El frecventează adu­nări populare – ca să înveţe relele ce bântuie poporul şi mijloacele de a le îndrepta; el scrie în jurnale politice – ca să lumineze pe sărmanul popor asupra drepturilor şi trebuinţelor sale şi să-i denunţe abuzurile ce se comit zilnic de cătră cei de la putere; el vorbeşte de suveranitatea poporului, de libertate, de constituţionalism, de drepturi eterne, neprescriptibile şi inerente naturei omeneşti, de fraternitate, de mandate imperative şi condiţionale – dar cum se declină aceste cuvinte lungi şi cum se scriu, ce este un subiect şi un predicat, când trebuie pus un punct şi o virgulă, aceste nu le ştie şi nici nu e nevoie să le înveţe, căci din suveranitatea poporului şi din constituţionalism se foloseşte, de nu un popor întreg, cel puţin o bună părticică de patrioţi, pe când din acuzative şi imperative nu ai niciun profit.

Şi pentru ce ar face ei altfel decât cei bătrâni? Ei văd cum vorbesc şi scriu capii naţiunii, oamenii politici şi de litere cei mai însemnaţi, femeile, advocaţii, văd că nici aceştia nu au găsit de cuviinţă a şti scrie şi vorbi, pentru ce ar învăţa ei? Mai mult, chiar învăţătorii lor nu şi-au prea pierdut timpul cu aceste amănunţimi, pentru ce l-ar pierde ei?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.